ARTA PROSTIEI – Viata alaturi de George
Dacă George ar fi scris vreodată o carte despre viața lui, aceasta s-ar fi numit cel mai probabil „Ce rost are să ridici capacul de la WC”. Dar nu a scris-o, așa că am hotărât să scriu eu o carte despre el, despre noi.
Până să ajung la facultate credeam că lucrurile în viață au un scop, că lucrurile se întâmplă doar pentru că trebuie să se întâmple, că între bine și rău există o diferență clar definită, iar toate aveau o oarecare logică. Asta până când l-am cunoscut pe George, pe care destinul sau poate însuși Diavolul mi l-au făcut coleg de cameră. De atunci lucrurile s-au schimbat total, viața alături de George a fost… nu o să mă limitez să spun că a fost bună sau rea, ci o să spun că a fost specială.
Dar cine e George? George e o persoană normală, mă rog, aproape normală, cu un job normal și cu o soție absolut normală. Știu că din această descriere viața alături de George pare una banală, dar important nu este cine este George, important este cine a fost George.
Probabil că din întâmplările pe care le voi relata eu și George vom părea doi tipi curajoși, numai că la noi niciodată nu s-a pus problema de curaj, ci dacă suntem suficient de proști încât să facem un lucru, iar de cele mai multe ori eram.
CAPITOLUL 1
Cum l-am cunoscut pe George
Într-o zi caldă de început de toamnă, după un drum anevoios, am sfârșit călătoria de la Buzău la Târgoviște. Cu bagajele după mine căutam camera care mi-a fost repartizată, noua mea casă. Când într-un final am găsit-o, aceasta era încuiată, iar înăuntru o moldoveancă și-o trăgea cu un tip și și-a tras-o câteva ore bune, în timp ce eu și alți trei băieți așteptam ca proștii la ușă. Obligat să aștept am socializat puțin cu viitori colegi de cameră, cei care reușiseră să vină: Constantin, fostul meu coleg de liceu, împreună cu care am hotărât să vin la facultate în Târgoviște (proastă decizie), Păcălici și Ocular 2. Am hotărât să nu folosesc numele real al personajelor, folosindu-mă de poreclele lor sau de pseudonime pentru ca nimeni să nu se simtă lezat în vreun fel, deși urmează să scriu doar purul adevăr, iar fiecare trebuie să își asume faptele pe care le face de-a lungul vieții. După ce am schimbat câteva idei cu aceștia, administratorul a reușit să o scoată pe moldoveancă din cameră amenințând că vă dărâma ușa. Nu cred că aceasta a fost impresionată de amenințările domnului Teodor, ci probabil își terminase treaba.
Odată intrați în noua noastră casa am început să ne așezăm lucrurile. Între timp apăruse și George, însoțit de părinții săi, care probabil voiau să se asigure că acesta chiar pleacă la facultate și vor scăpa de el pentru o perioada lungă de timp. Mai târziu a apărut și Șerban, un băiat de prin părțile Moldovei, însoțit de prietena lui, Gâza. Să facem o recapitulare, în camera eram: eu și Constantin, doi băieți din Buzău, Șerban, din Suceava, Păcălici, care era oarecum de-al casei, venind de undeva de prin Dâmbovița, Ocular 2 și George, ambii prahoveni. La o primă vedere, eu și Constantin am zis că nu vom avea probleme să ne impunem în a deveni „șefi” în acea camera, dar nu așa avea să se pună problema deoarece lucrurile aveau să se complice.
Toate bune până acum. Eram șase băieți într-o cameră de opt persoane, era suficient spațiu. Căminul, deși arăta jalnic, promitea aventuri de neuitat – fetele se plimbau pe hol înconjurate doar de prosop și, în plus, majoritatea nu erau românce, populația căminului fiind una mixtă, compusă din români, moldoveni, turkmeni și ucrainieni.
Prima impresie despre George nu a fost una tocmai convingătoare: venise însoțit de părinți și nici cu vestimentația nu prea le avea. Mergând până la magazin, acesta m-a însoțit echipat într-un trening, asortat cu o pereche de pantofi. Fără toc. Dar hainele acestea ascundeau adevărata față a lui George: el era un tip dur, cel puțin așa a încercat el să mă convingă amintindu-mi că a fost singurul care a avut tupeu să ne ceară o țigară când încă nu ne cunoșteam unul cu altul. Nu l-am contrazis, eu fiind un biet băiat care nu știa prea multe, venit dintr-un orășel unde durii se comportau ceva mai dur. Nu știu din ce motiv, încă din prima zi George a început cumva să mă idolatrizeze și și-a jurat să nu se despartă niciodată de mine, lucru pe care avea să mi-l mărturisească mai târziu. Deși pare, nu este vorba de nimic gay aici, este vorba despre sentimentele sincere dintre doi bărbați. Și astfel aveam să intru fără voia mea într-o prietenie ce durează de vreo 10 ani și care cred că va mai dura mulți ani, poate prea mulți.
Între noi, cei șase magnifici, lucrurile începuseră să se lege și construisem o prietenie frumoasă. Am gătit împreună, am socializat, am povestit, am vizitat Târgoviștea împreună si, evident, ne-am și pierdut. Între noi era doar dragoste și pace, lucru care nu avea însă să dureze la nesfârșit.
Mai devreme vă spuneam ca George voia neapărat să dovedească că este un tip dur, deși fizicul lui de silfidă părea să spună altceva. Și a trecut repede la fapte cu puțin ajutor din partea noastră, evident. Pentru că așa văzusem în filmele americane, am hotărât împreună cu George, Șerban, Constantin și Ocular 2 să alegem „prostul camerei” și, evident, acesta a fost Păcălici, de unde i se trage și porecla. Dacă Constantin și Șerban au fost ceva mai reticenți cu privire la această idee, eu, George și Ocular 2 am fost total pentru, ultimul fiind de acord probabil pentru a nu deveni el prostul. În prima noapte la cămin, în timp ce fiecare stătea în patul lui, am început să îi punem lui Păcălici întrebări de cultură generală. Era așa cum bănuiam, acesta nu era prea isteț. Dar jocul nu avea niciun farmec, așa că am hotărât să punem o miză. De fapt George a hotărât, fără să întrebe pe nimeni. S-a mutat lângă mine pentru a fi mai aproape de Păcălici, care stătea în patul alăturat, la etaj. Am continuat șirul de întrebări, iar când acesta greșea răspunsul, George îl pedepsea cu o lovitură de scândură, pe care habar nu am unde a găsit-o. Enervat că Păcălici mai ghicea câte-un răspuns, George a hotărât să îl lovească de fiecare dată când răspunde, indiferent dacă răspundea sau nu corect. Deși jocul era cât se poate de captivant, fiind foarte obosit am adormit. Nici nu am apucat să mă trezesc bine că George mi-a povestit ce grozăvie făcuse după ce am adormit:
– Am așteptat să adoarmă Păcălici. m-am urcat la el în pat și m-am pișat.
– În patul lui? întreb eu contrariat.
– Nu, mă. M-am pișat pe el.
Deși nu prea îmi venea să cred, întâmplarea mi-a fost confirmată de Șerban. Nu prea știam ce să mai cred. Deși am făcut multe porcării la viața mea, într-un fel dezaprobam gestul lui George. Problema e că o făceam râzând. Chiar dacă l-am dojenit puțin, acesta nu a părut prea afectat, deoarece știa că acum a reușit să ne convingă pe toți cât de dur este. Ce-i drept, nimeni nu prea era de acord cu isprava lui George, numai că la doar vreo două săptămâni, în timp ce Păcălici era plecat acasă, cu toții ne-am urinat în patul lui, pe hainele lui, pe farfuriile lui și cam pe tot ce era legat de el, lucru care l-a făcut pe Păcălici să fie primul care abandonează corabia. Un trădător. Dar era în regulă pentru că între timp ne înmulțisem în cameră, nu mai erau doar cei șase magnifici, dar toate la timpul lor, o să vă povestesc mai târziu despre asta.
CAPITOLUL 2
I love you, Ioana. George a suferit prima decepție în dragoste la Târgoviște
Nu știu cum i-a mers lui George în dragoste până să vină în Târgoviște, dar aici dragostea părea să nu fie pentru el, toate relațiile terminându-se prematur și, de cele mai multe ori, violent.
În prima seară la cămin am primit în vizită două fete. Pe una dintre ele o cunoscusem în oraș. Căutam amândoi căminul în care eram cazați și nu mai știu ce scuză a inventat să-mi ia numărul de telefon. Toată ziua mi-a dat beep-uri (pe vremea aia nu aveai minute căcălau în nicio rețea), dar nu i-am acordat prea mare atenție. Văzând că tot îmi sună telefonul, colegii m-au întrebat cine mă stresează. Le-am explicat care e treaba și au insistat să o sun să o chem să ne viziteze și, bineînțeles, să ia și câteva colege de cameră cu ea. Deși eu aș fi preferat să mă relaxez, a trebui să cedez la presiunile hienelor aflate în călduri. Din păcate pentru ei, alături de Magda, fata cu care mă întâlnisem întâmplător dimineața în oraș, a venit doar o singură colegă de cameră, Ioana. După mai multe pahare, Magda a început să se dea la mine, lucru care nu m-a suprins deloc, pe vremea aceea fiind un adevărat rockstar. Oana nu mai știu dacă filtra cu cineva, nici nu prea mă interesa pentru că nu prea era genul meu. Ideea e că în acea seară niciunul din cei 6 maginifici nu a avut parte de sex, dar nu era nicio grabă. A doua zi, fetele au venit din nou în vizită, iar Magda părea hotărâtă să mi-o tragă. Deși nu aveam dispoziția necesară pentru că nu știu din ce motiv niciodată nu mi-a plăcut să fac sex până nu apune soarele, Magda a trecut la fapte convingându-i pe toți să părăsească camera. Soarta avea să fie totuși de partea mea – în timp ce domnișoara cu pricina rupea hainele de pe mine și îmi zicea să nu mai trag de timp, domnul Teodor, adminsitratorul, a început să urle și să lovească ușa:
– Magda, Magda, știu că ești aici!!! Deschide ușa!
Deși inițial nu voia să răspundă și eu mă consolasem cu ideea că va trebui să fac sex, într-un final Magda a cedat presiunilor administratorului și a deschis ușa. Era clară treaba, în noaptea ce urma trebuia să fac sex, fie ca voiam, fie că nu. Pe seară, fetele au venit din nou la noi în cameră. Am mai băut, am mai glumit și a venit vremea să ne băgăm fiecare în patul lui, mai puțin fetele. Magda a venit, evident, în al meu iar, spre suprinderea mea, Ioana a mers la George. Mai toată ziua am văzut-o cochetând cu Constantin, dar nu am acordat prea mare atenție la ce se întâmplă. După ce i-am tras-o Magdei, deși ea a sperat toată ziua că ea va fi cea care mi-o va trage, am mers să fac un duș. La nici cinci secunde după ce am ieșit pe ușă, m-a urmat și George. Ne-am felicitat unul pe altul pentru isprava reușită și ne-am strâns mâinile, deși încă nu ajunsesem la baie să ne spălam. Dar nici nu prea conta, important era ca eu și George am făcut sex în prima noapte de facultate, eram convinși că vom ajunge niște legende. Din păcate nu aveam apă caldă la dușuri, așa că a trebuit să ne spălăm mâinile și sculele cu apă rece, dar era ok, chestia cu spălatul nu era tocmai pe placul nostru.
După ce ne-am stropit puțin, ne-am oprit la o țigară și am început să povestim unul altuia ce și cum a fost. La mine nu era mare lucru de zis, doar că sânii imenși ai Magdei, pe care ii admira toată lumea, erau cam lăsați. I-am zis cam cât a durat toată treaba, la el durase cam la fel. Pesemne că începusem amândoi în același timp. Printre altele mi-a povestit cum a reușit să o duca pe Ioana pe culmile extazului cu limba lui pricepută. Mi s-a părut cam dubios să dai limbi din prima seară, dar cine sunt eu să judec pe altul, mai ales pe George. Am vorbit și de planurile de viitor, eu urma să termin relația cu Magda a doua zi, iar George a zis că i-o mai trage de câteva ori Ioanei și o să o părăsească și el. Zis și făcut. A doua zi, după ce m-am întors de la facultate am ignorat-o pe Magda, care încă se afla la noi în cameră, și spre surprinderea mea a înțeles mesajul foarte repede, poate nici ea nu voia mai mult. De fapt voia deoarece chiar în acea seară s-a combinat cu Constantin și a rămas o vreme destul de îndelungată colega noastră de cameră. Ca un domn ce sunt, în dimineața următoare i-am strâns mâna lui Constantin felicitându-l că i-a tras-o și el Magdei. A părut puțin surprins și mi-a mulțumit cu jumătate de gură. Dar nu asta era adevărata problemă, ci faptul că Ioana îl părăsise pe George fără să-i dea nicio explicație. Credeam că lucrurile sunt în regulă – o fată i-a tras-o unui băiat și i-a dat papucii, numai că George nu a putut să accepte asta, el deja o iubea pe Ioana, nu mai era tipul dur care avea tupeu să ceară țigări, era un tip romantic. Evident, toată suferința lui trebuia să fie alinată de mine, doar eram idolul lui. I-am explicat cam care e treaba cu femeile, că aduc numai necazuri, că o să mai întâlnească zeci, poate sute, mai bune ca Ioana și că dacă s-a comportat așa cu el nici măcar nu îl merită. După ce l-am mai liniștit m-am băgat să dorm, iar dimineață am fost uluit să aflu că prostul de George nu a înțeles nimic din ce i-am explicat: cu un marker permanent îi scrise pe ușa camerei „I love you, Ioana”, după ce, în prealabil, insistase fără succes zeci de minute ca Ioana să-i acorde măcar 5 minute să-i ofere o explicație. Am încercat să-i explic încă o dată că femeile nu merită prea mari bătăi de cap, ca trebuie să respecte decizia pe care Ioana o luase, dar fără prea mare succes. Atunci, am hotărât să îl ajut să o recucerească pe Ioana. Deși pe vremea aia eram bun și puteam convinge cam orice fată să facă ce voiam, acum nu era vorba de mine, așa că nu am reușit să îi împac pe cei doi. Dar George nu s-a oprit aici, băiatul ăsta nu a știut niciodată când să se oprească. A continuat să meargă la ușa ei să îi strige că o iubește zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi, iar treaba asta a durat ceva vreme și probabil ar mai fi durat dacă Ioana nu ceda și se muta în alt cămin.
Nici în noul cămin nu a reușit să scape de tot de George din cauza unei glume proaste pe care i-am făcut-o acestuia împreună cu ceilalți colegi. Ca să îl mai înveselim, am hotărât să îi trimitem un SMS anonim cu textul „Ce mai faci, dragule? Mi-e dor de limbuța ta neastâmpărată”. Cum a citit mesajul, George s-a înveselit brusc:
– Alex, ia uite ce mesaj am primit!
– De la cine e? întreb eu încercând să par mirat.
– Pai cred că e de la Ioana. De la altcineva nu prea are cum să fie.
– Ești sigur? Văd ca e anonim.
– Da, mă. Hai că o sun.
Evident, Ioana nu i-a raspuns la telefon. A mai încercat și în zilele următoare, însă fără niciun succes. La câteva zile după, am ajuns în caminul unde locuia Ioana, dar nu pe ea voiam să o vizitam, ci pe un prieten. Știind că marea lui iubire se află acolo, George a zis să mergem să o salutăm, ceea ce am și făcut. Printre alte vorbe, George a adus în discuție și acel SMS, lucru care a mirat-o pe Ioana teribil.
-Ia uite, a dracu’, nu vrea să recunoască că ea mi-a dat mesaj. Cred că din cauza că erati voi acolo. Dar las’ că o prind eu singură.
Și pe cât de fulgerător a început prima dragoste a lui George la facultate, pe atât de repede s-a și terminat. Ei bine, nici relațiile ce au urmat nu au avut prea mare succes. Nu știu ce naiba le spunea George fetelor când încerca să le agațe deoarece majoritatea tentativelor se terminau cu răspunsuri din partea fetelor gen: „Du-te dracu’!”, „Bă, fraiere, ….” sau chiar cu amenințări gen „Vrei să-ți dau un picior în cap!?”.
După câteva tentative de agățat nereușite, George a reușit să-și facă o nouă prietenă, o fată de clasa a 9-a. Lucrurile păreau să meargă bine între ei, chiar dacă mai mult vorbeau la telefon, dar o făceau destul de des. Dar totul era aparent, pe George îl păștea o nouă dramă: după ce Ioana i-a tras-o și l-a lăsat, acestă nouă iubită voia ca el să-i încarce cartela, ca mai apoi să-l părăsească.
– Alex, dă-mi niște bani împrumut.
– Pentru ce?
– Să-i încarc cartela Alinei.
Deja știam ce urmează să se întâmple, așa că l-am refuzat chiar dacă s-a supărat pe mine. Nu trecuse nici măcar o oră și George vine să îmi ceară bani din nou, de data aceasta arătându-mi un mesaj primit de la Alina: „Acum îmi fac duș și mă gândesc la tine. Îmi încarci cartela că nu mai am credit să-ți dau mesaje?” Nici măcar nu era scris corect. Chiar dacă nu era vorba de o sumă mare l-am refuzat din nou. Evident că nu a renunțat și a făcut rost de bani de la altcineva. A doua zi, mai după-amiază, George a venit la mine să-mi spună cât de prost este deoarece Alina nu îi mai răspunde la telefon după ce i-a încărcat cartela. Era loc și pentru niște scuze, dar scuzele nu prea fac parte din ADN-ul lui George.
CAPITOLUL 3
Bidi, omul care avea să ne schimbe viața
Fumam o țigară pe hol împreună cu George. Pe lângă noi trecea agale, fără să zică nimic, nea’ Nicu, cum îl știam pe atunci. După el căra o sacoșă cu apă pe care voia să o ducă în camera lui. După ce a făcut traseul de câteva ori, am hotărât să îi atragem atenția că sacoșa este spartă iar până ajunge în cameră se varsă toată apa. S-a uitat urât la noi, însă fără a ne răspunde, după care și-a continuat liniștit transportul. Nu am înțeles nici până astăzi de ce căra Bidi o sacoșă cu apă în camera lui, mai ales că el nu bea niciodată apă, ci doar alcool și nici de ce o făcea folosindu-se de o sacoșă ruptă. Dar pe Bidi nu puteai să îl înțelegi, el era un filosof, lucrurile aveau mai mult un caracter simbolic la el. Sigur era vreun gest simbolic pentru a atrage atenția lumii că în Africa copii mor zilnic de sete sau ceva de genul. O altă explicație ar fi că, asemeni lui Iisus, voia să transforme apa în vin, numai că Bidi nu părea genul de persoana religioasă.
Un bătrânel pe la vreo 60 de ani, deși toată lumea îi dădea peste 90, cu mustața îngălbenită de la tutun și pe care rareori îl puteai zări treaz, cam ăsta ar fi Bidi în câteva cuvinte. Vorbele lui nu erau pentru oricine, vorbea cu tâlc și până și înjurăturile lui puteau fi considerate veritabile aforisme. Un fel de Moromote, ăsta era Bidi.
Niciodată nu am înțeles care era rolul lui Bidi în acel cămin. Unii spun că era un fel de instalator, omul bun la toate. Instalator pe naiba, că nu era capabil să repare nimic. Îmi aduc aminte când i-am cerut să mă învețe să folosesc mașina de spălat din cămin și a început să învârtă și să apese butoanele mai ceva ca la Play Station. Ideea e că Bidi era mereu acolo, fie că aveai sau nu nevoie de el, iar dacă îi mai dădeai și un pahar de ceva era totul bine.
Nu cred că l-am văzut de mai mult de cinci ori treaz pe acest om. Era și ușor de recunoscut atunci când nu era beat. Când era treaz era foarte nervos și îi tremurau mâinile ca la cutremur. Ca să își revină avea nevoie doar de 5 lei, cu care își cumpăra un pachet de țigări Zorro și o aghiasmă, cum numea el sticluța de vodcă.
Deși mulți îl clasificau ca pe un alcoolic notoriu, Bidi era mai mult decât atât, avea multiple personalități care se manifestau în funcție de cât de beat era. El putea să iți fie prieten, putea să îți fie dușman, putea să fie instalator, putea să fie chiar profesorul tău de Geografie. Într-o vineri seară plicticoasă, doar eu și Constantin mai eram în cameră, ceilalți fiind plecați acasă. Cum nu prea era nimic de făcut, am hotărât să ne distrăm puțin pe seama lui Bidi. Am ieșit pe hol și am așteptat să apară. După vreo două țigări fumate, acesta și-a făcut apariția dar nu prea avea chef de conversație așa că a trebuit să-l momim cu niște bere, apoi am început să-i punem tot felul de întrebări stupide, iar răspunsurile erau pe măsura așteptărilor noastre. Nu mai știu cum s-a întâmplat, dar la un moment dat Bidi era cel care ne întreba pe noi:
– Câți litri de sânge are omul?
– Patru-cinci, zic eu, nefiind prea sigur de răspunsul meu.
– Vreo 10, zice Constantin.
Bidi nu zicea nimic, mulțumindu-se doar să strâmbe din mustața lui stufoasă și trece la următoarea întrebare. Și au tot continuat întrebările, chiar eram surprins că Bidi are ceva cultura generală.
– Băi mânjilor, voi ați văzut vreodată Vârfu’ Omu?
– Parcă am fost în excursie în generală, răspund eu începând să mă gândesc ce înălțime are, bănuind că asta va fi următoare întrebare.
– Nu l-am vazut, bre. Da’ de ce întrebi? zise Constantin.
În timp ce eu încă mă gândeam la ce înălțime are Vârful Omu, Bidi scoate măciuca și o flutura în fața lui Constantin:
– Ete Varfu’ Omu!
Și așa am învățat eu și Constantin o lecție importantă de Geografie, iar seara în care voiam să râdem de Bidi a luat o turnură neașteptată cu schimbare de roluri.
Nea’ Nicu, cum îi spuneam în față, deoarece refuza să răspundă la numele de Bidi, avea de fiecare dată un răspuns la ce îl întrebai, chiar dacă de cele mai multe ori răspunsul era o înjurătură. Îmi aduc aminte și acum de vorbele sale de duh, cum ar: „dă-te-n flocii mei”, „vrei să te-accidentez?”, „ce faci, mânzule?” sau „dacă vorbești cu ma-ta, zi-i că ești cu mine”.
Dar relațiile noastre cu Bidi nu au fost mereu cele mai bune, am avut și noi divergențe. Tot pe fondul plictiselii, am hotărât să intrăm pe furiș în camera la Bidi și să-l așteptăm să vină să se bage la somn. Baluba, care devenise noul nostru coleg de cameră, a așteptat ca Bidi să părăsească camera și i-a distras atenția suficient timp cât eu și George am apucat să intrăm la el în cameră și să ne ascundem sub pat. Planul era să-l așteptăm să adoarmă și să-l luăm la bătaie. Dar nu prea am avut răbdare sau poate ne-am gândit că nu merită și am hotărât să renunțăm. Când am vrut să părăsim camera era deja prea târziu, Bidi era la ușă. Am încercat noi să-i explicăm că ne-am rătăcit, că nu știm cum am ajuns acolo, dar în van. După ce ne-am ciondănit puțin, Bidi ne-a amenințat că sună la Poliție. Nu i-am acordat prea mare atenție și ne-am văzut de treburile noastre. La nici jumătate de oră, Baluba, care fuma o țigară în capătul holului a strigat la noi că vine Poliția. Ne-am panicat toți trei și am început să fugim în stânga și-n dreapta, cautându-ne o ascunzătoare. Baluba a fost mai inspirat și a urcat la etajul următor. Eu și George, panicați, am intrat la dușuri, deși puteam să-l urmăm pe colegul nostru sau, pur și simplu, să mergem în cameră și să încuiem ușa. Ne-am dat seama că avem nevoie de un plan bine pus la punct, doar aveam de a face cu Poliția și am decis să ne facem un duș, deși făcusem asta cu doar o săptămână în urmă, dar situația dramatică în care ne aflam cerea sacrificii. După vreo douăzeci de minute ne-am gândit că polițiștii trebuie să fi plecat deja. Cum nu aveam prosop sau haine de schimb, ne-am învelit cu tricoul în jurul brâului și am hotărât să ieșim. Nici nu am deschis bine ușa, că o voce suavă ne grăiește:
– Care dintre voi e Alex?
– Eu, doamna polițist. Dar ce s-a întâmplat?
– Domnul acesta spune că ați intrat prin efracție în camera lui și l-ați lovit.
– Nici nu se pune problema, uitați-vă la noi, suntem oameni serioși, spun eu trăgându-mi în jos tricoul care abia îmi acoperea părțile intime. Ba dimpotrivă, dânsul ne-a înjurat când ne-am dus la ușa să îl rugăm să ne împrumute o țigară. Știți cum e viața de student, am rămas și noi fără bani.
– Sigur?
– Nu vă uitați la el că e beat mort, abia mai stă pe picioare, intervine George.
Nu știu de ce, dar polițista ne-a crezut și, în plus, era să-i dea și o amendă usturătoare lui Bidi, acesta scăpând doar după ce noi am insistat să îl ierte că e amărât.
Pe lângă multele calități, nea Nicu’ avea și defecte, cea mai mare problema a lui e că stătea cam prost cu memoria. Rămânând fără bani de Zorro și aghiasmă, m-a rugat să-l împrumut cu 10 lei până ia pensia. Chiar dacă am zis că stătea prost cu memoria nu a uitat să-mi înapoieze banii, ba dimpotrivă. În ziua în care a luat pensia eu eram plecat așa că i-a dat banii lui George. Chiar de două ori. Când m-am întors la cămin mi-a dat 10 lei, întrebându-mă dacă mi i-a dat că el nu mai ține minte. Am luat banii și am mers în cameră, unde și George voia să-mi dea 10 lei din cei 20 primiți de la Bidi, povestindu-mi și hotărând că cei 10 lei în plus sunt ciubucul lui. I-am zis că deja mi-a dat banii Bidi și ar fi corect să îi dea înapoi, dar era vorba de George și nici nu s-a pus problema. La nici jumătate de oră, Bidi a venit la noi în cameră cu 10 lei, uitase că plătise datoria deja de 3 ori. I-am spus că mi-a dat banii, el m-a întrebat dacă sunt sigur iar eu i-am confirmat încă o dată, totul spre dezamăgirea lui George care nu înțelegea de ce mă comport așa, de ce sunt corect.
Într-o zi în care George fusese părăsit pentru a nu știu câta oară de a nu știu câta fată ne întorceam la cămin. Nu era o situație obișnuită în care George era părăsit după numai câteva zile, de data asta lucrurile erau serioase fiind vorba de o relație de câteva luni. Și nu numai că George fusese părăsit, asta se întâmplase chiar în fața amantului. După ce a făcut pe detectivul, lucru la care chiar se pricepe reușind să descopere că a fost înșelat de foarte multe, a mers în parc pentru a-i prinde în flagrant pe iubita sa și amantul acesteia. Atunci a pus-o pe aceasta să aleagă și, evident, nu l-a ales pe el. I-a zis că e o curvă și i-a aruncat hainele pe jos. George anticipase oarecum ce se va întâmpla și a luat hainele pe care aceasta le avea la el. A plecat mândru după această scenă, sau așa crede el.
Ne-am întâlnit întâmplător la intrarea în cămin și ne-am oprit să fumăm o țigară, timp în care eu îl consolam pentru a mia oară. Dar de data asta era chiar greu, nu prea îmi ieșea sau poate mă plictisisem să fac asta și nu mă străduiam îndeajuns de mult. Când mai aveam câțiva pași până să intrăm în cameră ne întâlnim cu Bidi. Atunci când George e nervos i se umflă exagerat de mult o venă pe mijlocul frunții, dar Bidi nu avea de unde să știe asta și ne-a salutat politicos: „Ce faceți, băi mânjilor?”. Nici nu am apucat să răspund la salut că George îl lovește năpraznic pe Bidi cu un pumn în figura, punându-l la pământ. Bidi a încercat să riposteze dar am reușit să îl opresc. Ciudat că avea destulă forță pentru un om trecut de 60 de ani și care arăta mai mult mort decât viu. George se mai calmase, era puțin euforic după fapta lui de vitejie și am mers în fața căminului să fumăm o țigară și să mai vorbim despre una, despre alta. În timp ce prietenul meu se mândrea că a bătut o persoana de 60 de ani, specificând că e de trei ori mai mare ca el, iar asta îl face să pară foarte puternic (din păcate pentru el regulile matematicii nu se aplică și în situația asta), că din senin Bidi se năpustește asupra lui George, care stătea linișitit pe canapea. Ca și mai devreme am intervenit și l-am ferit pe George de furia lui Bidi. De această dată acesta nici măcar nu a mai încercat să riposteze, fiind doar amuzat de cât de viclean putea fi Bidi.
Nu era prima oară când Bidi își arăta latura întunecată. În urmă cu ceva timp a mai avut o altercație cu un băiat din cămin. Totul a pornit de la o observație de bun-simț pe care nea’ Nicu i-o făcuse tânărului student. În timp ce acesta vorbea la telefon, Bidi i-a spus: „Ba, dacă vorbești cu mă-ta, spune-i că ești cu mine”. Acesta a luat foc și a sărit la bătaie, iar cei au apucat să-și schimbe câteva lovituri până să fie despărțiți. Dar Bidi era un bărbat adevărat și, ieșind ceva mai șifonat din mica încăierare, nu putea să lase lucrurile așa. La scurt timp după conflict, am mers la toaletă iar după ușă, în întuneric, am zărit o siluetă care ținea o bâtă în mână. Era Bidi. Mi s-au înmuiat genunchii, dar acesta mi-a făcut semn că totul e în regula și și-a dus degetul spre gură, semn să nu suflu o vorbă. Îl aștepta pe tânărul cu care se certase și voia să îi facă o surpriză, numai că nu știa că acesta tocmai plecase din cămin și a pândit acolo câteva ceasuri. Între timp, m-am distrat trimițând și alți prieteni din cămin la baie, însă fără a le spune că după ușă pândește Bidi cu o bâtă în mână.
Vorbesc despre Bidi la timpul trecut pentru că au trecut ani mulți de când nu l-am mai văzut și la cât de rău arăta nu cred că mai este printre noi. Mi-aș dori să fie, să-l mai aud o dată spunând: „Ce faci, mânzule?”, iar dacă nu mai e, cândva voi merge împreună cu George la mormântul lui, unde vom lăsa o juma’ de aghiasmă și un pachet de Zorro.
CAPITOULUL 4
Exilarea în Bastilia
Lucrurile nu mergeau prea grozav la noi în cameră, între timp ne și înmulțisem: Constantin a adus-o pe Magda colegă de pat, iar cum eu și George nu prea eram de acord am adus un rocker. Deci eram șapte: eu, George, Constantin, Șerban, Ocular 2, Magda și rockerul. Nu prea am înțeles de ce ceilalți nu prea ne mai suportau pe mine și pe George. Să fi fost oare din cauza faptului că nu prea făceam curățenie, să fi fost oare din pricina faptului că înjuram și scuipam când stăteam cu toții la masă sau poate din cauza mormanului de rufe murdare pe care îl aveam lângă pat? Chiar mi-aș fi strâns rufele, dar nu prea puteam deoarece mormanul devenise atât de înalt încât George putea să urce în patul de deasupra fără să mai folosească scara. Ce-i drept nici eu nu prea îi mai aveam la inimă pe colegi din cauza lui Marcel, animalul meu de companie. În ciuda faptului că toți îmi spuneam că nu pot avea o muscă animal de companie pentru simplul fapt că e purtătoare de bacterii, eu l-am adoptat pe Marcel. Invidioși că nu aveau și ei un animal de companie, aceștia au lăsat geamul deschis și musca mea a fugit. Pentru mine a fost o adevărată tragedie să aflu că Marcel nu mai este, iar ceilalți au înțeles asta și au încercat să repare greșeala. Când m-am întors acasă, surpriză, Marcel se întorsese, de fapt erau vreo 3-4 Marcei. Dar nici măcar eu nu eram atât de naiv să-l confund pe Marcel.
Lucrurile se mai calmaseră – eu uitasem de faza cu Marcel, iar ei erau bucuroși că mi-am strâns hainele murdare. Mărturisesc că nu am făcut-o pentru ei, ci pur și simplu nu mai aveam cu ce să mă îmbrac și a trebuit să le spăl. Ca atare, am decis să-i invit la petrecerea ce urma să aibă loc în cămin. Eram invitați doar eu, rockeru’ și George, majoritatea colegilor din cămin neavând o părere tocmai bună despre colegii noștri de cameră, pe care îi considerau pensionari. Chiar dacă am insistat, aceștia nu au vrut să vina, invocând tot felul de motive stupide cum că au cursuri de dimineață sau că trebuie să ajungă la muncă.
Petrecerea era una reușită: băutură era din belșug, muzică bună și socializasem și cu o domnișoară ce părea disponibilă să mă însoțească în cameră. Deși totul era așa cum trebuie, un singur lucru îmi tulbura liniștea: două individe care purtau fes. Nu că aș avea ceva împotriva fetelor care poartă fes, dar pe acestea două nu le văzusem niciodată fără fes, sau poate le văzusem dar nu le-am recunoscut. După mai multe pahare, probabil prea multe, am considerat că ar fi timpul să le pedepsesc pe purtătoarele de fes. Menționez că fetele nu m-au supărat în niciun fel, iar dacă nu ar fi purtat fes nu aș fi avut nimic împotriva lor. M-am concentrat puțin și am reușit să le localizez: dansau lângă o masă. Planul era unul cât se poate de simplu: urma să mă sui pe masă, să scot mătărânga și să urinez pe ele. Din fericire am fost oprit de George, căruia îi divulgasem planul meu malefic. Nu i-a fost ușor să mă oprească și a trebuit să facem un compromis. Ca să le las pe cele două în pace, mă lăsa să mă piș unde vreau eu, crezând că nu sunt atât de idiot încât să o fac. Și am făcut-o chiar pe ringul de dans, însă nu cred că m-a observat nimeni, toți fiind ocupați să danseze, să bea sau să combine, iar dacă m-a observat a considerat că sunt prea beat și nu merit prea multă atenție.
Mi-am adus aminte de fata cu care conversasem mai devreme și care urma să-mi ofere o noapte specială. Am încercat să o localizez și pe ea, cum făcusem mai devreme cu purtătoarele de fes, însă fără același succes. Am fost nevoit să le cer ajutorul lui George și rockerului. Chiar dacă aceștia mi-au arătat-o pe respectiva, am crezut că vor să-mi facă o glumă încercând să mă facă să cad într-o situație penibilă, de parcă nu aș fi fost destul de penibil în acea noapte. Chiar dacă mi-au jurat că nu e nicio glumă, nu am vrut să-i cred pentru simplul motiv că eram atât de beat încât nici nu mai știam cum arată fata.
Petrecerea era pe sfârșite, băutura la fel, lumea începuse să plece, așa că totul devenise cam anost. Ca să mai înviorez puțin atmosfera, am mers să îmi invit colegii de cameră să ni se alăture. Ajuns în cameră, m-am lovit din nou de refuzul acestora. Dar ei nu știau că nu e bine să refuzi un om beat. După vreo jumătate de oră de negocieri și văzând că nu am sorți de izbândă, am hotărât să plec spunându-le că mă piș în cameră dacă nu vin, mai mult în spirit de glumă.
-Pișă-te, mă, și lasă-ne dracului să dormim! mi-a zis unul dintre ei.
În drumul până la ușă am procesat spusele lui și am ajuns la concluzia că are dreptate. Am tras ușa după mine, lăsând-o cam 5 centimetri întredeschisă, loc suficient să pătrundă urina. În timp ce mă ușuram, de vis-a-vis iese Mugurel, un băiat simpatic, care avea chef de vorbă, nebăgând de seamă ce fac eu.
– Ce faci, Alex?
– Ma piș, îi zic eu.
– Păi de ce?
Cum nu prea aveam chef și nici timp de explicații, am rupt-o la fugă în timp ce de la mine din cameră se auzea o voce somnoroasă:
– Ce faci, bă nenorocitule?
După calculele mele din acel moment nu cred că apucase să ma vadă. De fapt, mă văzuse, dar numai de la spate, așa că nu prea putea să demonstreze că am fost eu. Asta se aplica doar la un proces care ar fi avut loc în SUA. Am trăit cu impresia asta până a doua zi, când a avut loc procesul, iar judecător a fost domnul Teodor. Vinovatul ar fi trebuit să fie Mugurel, cel mai liniștit tip din tot căminul pentru că doar pe el l-au văzut colegii mei.
M-am întors la petrecere și i-am povestit cu mândrie lui George ceea ce făcusem. O secundă de neatenție și l-am scăpat din ochi. Nu prea mă interesa unde a dispărut și mi-am reluat dansul. Câteva minute mai târziu, vreo două, aud gălăgie un etaj mai jos, unde se afla și camera mea. Cobor jos și constat cu uimire ca și George se pișase la noi în cameră.
– Băi George, ești nesimțit? Cum să te piși la noi în cameră, locul unde dormim?
– Da’ văd că ai tupeu, tu ce dracu’ ai făcut acum 10 minute, nu te-ai pișat? îmi replică Șerban.
Adevarul e că aveam tupeu, mai ales atunci când eram beat.
– De unde știi?
– Păi te-am văzut.
– Nu aveai cum să mă vezi că atunci când fugeam m-ați văzut doar de la spate, zic eu în prostia mea.
– Doar ce ne-ai zis că te piși în cameră și după ….
– Nu o să puteți demonstra niciodată că am fost eu. Ca să vedeți că nu sunt băiat rău vă și ajut să găsiți vinovatul. Dacă vreți vă dau și un indiciu: cred că a fost Mugurel.
Din păcate, au putut demonstra sau, ma rog, au fost crezuți de adminstrator, care ne-a băgat în ședință a doua zi. Nu era suficient că erau prezenți toți colegii de cameră, erau prezenți și cei de la camera vecină. Și a început sa ne țină predică, să ne amenințe că ne dă afară. Eu am încercat să fac pe prostul, că nu știu ce s-a întâmplat și să îmi aducă la cunoștință acuzațiile ce mi se aduc. Evident că am negat în continuare punându-i să probeze acuzațiile. George a recunoscut, nici nu prea aveam cum altfel fiind surprins asupra faptului de Ocular 2, care a avut proasta idee să deschidă ușa în timp ce George se pișa, fiind nevoit să își schimbe șosetele mai apoi. Chiar dacă nimeni nu a putut proba acuzațiile la adresa mea, s-a hotărât ca eu și George să fim mutați în altă cameră, iar la următoarea abatere sa fim dați afară din cămin și exmatriculați de la facultate.
Din fericire, nu era singurul caz care avea să fie judecat de nepriceputul în ale justiției administrator Teodor. Cu câteva zile în urmă, în camera vecină avusese loc un alt incident. Baluba îi spărsese dulapul unui coleg pentru simplul fapt că acesta îi pusese lacăt. Lui nu i se părea normal ca un coleg de camera să țină dulapul încuiat pentru că el nu este hoț. S-a hotărât ca Baluba să fie mutat în camera unde urma să mergem și noi. Totul s-a petrecut în uralele celor prezenți.
Astfel, a fost pusă prima cărămidă la întemeierea Bastiliei, care era formată din mine, George, Baluba, Țiganu’ și încă un tip dubios, despre care nu îmi amintesc mare lucru. Cum tipul dubios nu prea obișnuia să petreacă timpul în cameră, mai erau doar Țiganu’ și prietena lui, care îl vizita frecvent. Dar totul era ok, nici Baluba și nici Țiganu’ nu prea se omorau cu curățenia, erau de-ai noștri. Între timp, tipul dubios a hotărât să părăsească camera, probabil din vina noastră. Ca și în cealaltă cameră, lucrurile au mers bine doar la început. După câteva săptămâni, prietena țiganului s-a mutat permanent în cameră, lucru cu care noi trei, exilații, nu prea eram de acord și, astfel, au început să apară mici neînțelegeri. Cum lucrurile mergeau din rău în mai rău, Țiganu’ a decis să își paroleze calculatorul. Atunci am hotărât că e timpul să ne luăm liber în zilele când ar fi trebuit să facem curățenie. Ba mai mult, ca să se răzbune, George și Baluba s-au apucat să-i fure mâncarea din frigider. Cel puțin așa credeau ei, până într-o zi în care au vrut să împartă prada cu mine și mi-au oferit o farfurie de orez cu o pulpă mare. Mare le-a fost surpriza când le-am zis că mâncarea e adusă de mine. Au fost foarte dezamăgiți când au aflat că, de fapt, nu furaseră nimic, iar inamicul rămăsese nepedepsit.
Neînțelegerile au continuat și văzând că nu are șanse de izbândă cu noi, Țiganu’ și prietena lui au hotărât să plece pentru o săptămână, lăsându-ne răgaz să facem curățenie în cameră. Evident că nu am făcut, iar într-o zi când eu și Baluba ne întorceam de la pariuri în cameră, lângă țigan și gagică-sa, stătea administratorul:
– Ce e în sticla asta, Alex? mă întreabă administratorul arătând către o sticlă care era așezată pe un scaun care stătea în mijlocul camerei.
– Nu știu ce e, zic eu încercând să par surprins. Baluba nu zicea nimic, încerca doar să se abțină să nu râdă.
– Mie îmi miroase a urină, zice domnul Teodor strâmbând din nas.
– Eu cred că e suc. Am încercat eu să-l induc în eroare.
– Dacă zici că e suc, bea o gură să mă convingi.
– Nu beau eu așa ceva, bea tu dacă vrei!
Numai bine că între timp apare și George care începe să râdă văzându-l pe domnul Teodor ținând în mână sticla cu pricina. A urmat o nouă dojeneală, noi amenințări că ne dă afară din cămin, ba chiar ne-a bătut și obrazul că îi dăm de lucru femeii de servici care trebuie să care săptămânal zeci de bidoane grele. Bine că administratorul nu a avut inspirația să deschidă și dulapurile care erau pline de saci de gunoi și sticle pline. Ca să mai liniștim puțin apele, în acea seară am făcut curățenie în cameră. Dar lucrurile nu puteau rămâne așa, Țiganu’ nu putea să scape nepedepsit pentru că ne-a pârât administratorului, chiar dacă avea toate motivele să o facă. Oricum, pentru noi nu mai era cale de împăcare, deși o perioadă scurtă relațiile între noi au fost acceptabile. Dar totul era doar de fațadă, trebuia să-l înjunghiem și noi pe la spate cum a făcut el ca un veritabil Brutus.
Într-o zi, în timp ce eu, Țiganu și gagică-sa ne uitam la un film, apare administratorul:
– Ce-am mai făcut și de data asta? întreb eu.
De fiecare dată când administratorul venea la ușa noastră însemna că a mai descoperit vreo nelegiuire de-a noastră.
– Nimic de care sa fi aflat, răspunde el ironic. M-a sunat șefa și mi-a zis că a aflat că într-o cameră de băieți din acest cămin locuiește o fată și fără forme legale, iar mâine trimite control. E vorba de prietena ta, i se adresează țiganului.
Eu încercam să par surprins, deși probabil eram penibil, dar nu prea îmi păsa. De data aceasta nu puteau demonstra că eu sunt vinovat. Dar nici nu prea eram. George și Baluba îi făcuseră o vizită șefei căminelor, care era și rudă cu primul, și i-a explicat despre ce e vorba. Lui George i-a plăcut întotdeauna să se folosească de pile.
Ca soluție de compromis, pentru a nu-i da afară pe cei doi, administratorul le-a oferit o cămăruță care nu mai fusese locuită de ani buni și, astfel, am rămas în cameră doar eu, Baluba și George. Numele de Bastilia a fost ales de colegii de cămin, motivul fiind unul lesne de înțeles. Cam atunci, după ce am rămas doar noi trei, am început să luăm în serios numele de Bastilia. L-am scris chiar și pe ușă folosind același marker cu care George scrisese pe altă ușă, un etaj mai sus, „I love you, Ioana!”. Ne-am pus și o parolă, una chiar foarte inspirată pot spune. Parola era „Bidi suge pula!”. Chiar dacă mai toată lumea din cămin știa parola, aceasta își avea rolul ei. Cum Bidi locuia doar la o ușă distanță de Bastilia, era teribil de amuzant când cineva bătea la ușă:
– Spune parola!
– Nu pot.
– Fără parola nu intri!
– Nu pot să o zic că e lângă mine.
Cei mai mulți nu o spuneau și așteptau ca Bidi să plece, unii o spuneau în șoaptă, iar alții o spuneau cu voce tare, încasând câteva înjurături zdravene de la nea’ Nicu.
În ciuda numelui, Bastilia nu era tocmai o fortăreață. Ușa era mai mult de formă nemaiavând încuietoare și stând într-o singură balama. De cele mai multe ori când părăseam căminul, unul dintre noi trebuia să își uite cheile și nemaifiind nimeni acasă care să-i descuie era nevoit să spargă ușa. Cum încuietoarea nu a mai putut fi reparată după atâtea lovituri, Bastilia a ajuns să fie ferecată doar cu ajutorul unui scaun, pe care îl trăgeam după noi atunci când părăseam camera.
… mai departe scrie-n carte. Serios. Cumpăra cartea dacă vrei să citești în continuare.
